OUG nr. 32/2026 privind accesul străinilor la piața muncii din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 335 din 26 aprilie 2026, schimbă semnificativ modul în care România reglementează angajarea lucrătorilor străini. Actul normativ stabilește un cadru nou, cu obiective declarate de protecție a lucrătorilor, echitate în relațiile de muncă și control mai eficient al pieței, inclusiv în ceea ce privește prevenirea exploatării și a migrației ilegale.
OUG 32/2026 reconfigurează în totalitate accesul străinilor la piața muncii din România, modifică OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, abrogă titlul I din OG nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor și aduce modificări punctuale la Codul Muncii.
La prima vedere, modificările par dificile, cu proceduri suplimentare și obligații noi. În realitate, schimbarea aduce simplificare prin digitalizare, eliminarea birocrației, introduce colaborarea instituțională eficientă pentru verificarea datelor și a înregistrărilor disponibile în registrele și evidențele publice și, cel puțin la acest moment, pare ca face întregul proces mai simplu pentru toți cei implicați în procedură.
Ordonanța introduce platforma electronică WorkinRomania.gov.ro, reglementează cererea unică, consolidează rolul angajatorilor și al agențiilor de plasare autorizate, introduce lista ocupațiilor deficitare și întărește regimul sancționator. Sunt prevăzute obligații minime de informare a lucrătorilor străini, ceea ce oferă transparență și trasabilitate în procesul de recrutare, iar Statului i se creează suficiente pârghii pentru a păstra evidența, monitorizarea și controlul asupra pieței lucrătorilor străini în România. Până la urmă, toate aceste noi măsuri oferă mijloace de protejare a demnității lucrătorilor străini, consolidând protecția demnității muncii și limitând spațiul pentru practici abuzive pe piața muncii.
Punctual, în acest context larg, una dintre modificările mai puțin vizibile dar importante în practică, privește lucrătorii transfrontalieri. Prin natura lor, aceștia sunt diferiți de lucrătorii permanenți. Cu toate acestea, în anumite aspecte, legislația anterioară îi trata similar.
Lucrătorii transfrontalieri nu locuiesc în România, ci în statul lor național, în localitate de graniță și tranzitează zilnic frontiera de stat. Sub vechea reglementare a OG 25/2014 privind încadrarea în muncă și regimul străinilor pe teritoriul României, a prevederilor OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România și faptic, în programul informatic e-visa și în procedurile de înregistrare a documentelor la ghișeul instituțiilor Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI) pentru obținerea permisului unic, se impunea, cu titlu obligatoriu, prezentarea dovezii de găzduire ori a unui act prin care se asigură folosința unei locuințe pentru cetățeanul străin. Nu se făcea distincție între lucrătorul permanent și lucrătorul transfrontalier, deși aveau reglementare distinctă în legislația specifică. Cerința era stabilită pentru toți străinii, nediferențiat pentru lucrătorii transfrontalieri, la art. 51 al. 2 din OUG 194/2002 drept condiție pentru prelungirea dreptului de ședere.
Iar cum lucrătorii transfrontalieri locuiesc în statul lor național și tranzitează zilnic frontiera de stat, era nejustificată condiția de a deține un spațiu de locuit și de a-și stabili reședința în România. Condiția reședinței în România este, însă, justificată și necesară pentru lucrătorii permanenți, cetățeni ai statelor terțe care își părăsesc statul național și obțin dreptul de a locui și de a munci pe teritoriul României.
În practică, ne-am confruntat deseori cu acest tratament nediferențiat. În acest context, am semnalat problema către Inspectoratul General pentru Imigrări și am susținut, în mod constant, demersuri pentru clarificarea cadrului legal, arătând că obligația privind dovada spațiului de locuit nu poate fi susținută nici logic și nici juridic în cazul lucrătorilor transfrontalieri.
Noua reglementare aduce clarificare asupra subiectului: prin modificările aduse articolelor 50 și 51 din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, se prevede expres că lucrătorilor transfrontalieri nu li se aplică condiția de a deține sau de a face dovada unui spațiu de locuit în România. Deși limitată ca întindere, modificarea era necesară. Ea elimină un formalism birocratic și stabilește corespondența între lege și realitate, oferind autorităților un cadru coerent de aplicare.
În concluzie, analiza OUG 32/2026 evidențiază o dublă reușită: la nivel general, instituțional, întrucât creează un cadru unitar, coerent, simplificat cu privire la accesul străinilor pe piața muncii din România și, personal, în chestiunea lucrătorilor transfrontalieri, pentru lămurirea unei inadvertențe între partea teoretică și cea funcțională a legii, pentru care am susținut necesitatea intervenției legislative.
